Scrisoare dintr-o tranşee planetară

de Constantin Lamureanu

(1978)

Zborul era perfect, egal, tăcut.

Morţii-n tranşee mâncau lut,

gândul ne flutura hai-hui

peste planeta nimănui.

Gândul când doarme, când petrece

glasul de piatră şi e rece

aici, în timpul din pământ.

Trupul tău miere e şi vânt.

La colţuri viaţa vinde flori,

se moare des de două ori.

Eu mă desfac, tu te desfoi,

stelele trec adânc prin noi,

prietenii se duc, se-ntorc,

porcul mai este încă porc.

Fiarele flămânzesc în miei,

strada miroase tot a tei,

dragostea stă în aprozar,

o întâmplare e un zar,

ceasul se pierde printre maci,

eu mă desfoi, tu te desfaci,

în gură-mi creşte câte-un cuc,

nopţile plâng şi-apoi se duc,

domnul cel negru este mort,

doamna cea blondă e de tot,

glontele alb e glonte gri,

eu mă desfac, tu nu mai vii,

frigul adoarme-n câte-un lemn,

eu sunt, tu eşti, noi nu sântem;

soldaţii mor, soldaţii-s morţi,

unii sânt ei, alţii sânt toţi,

unii sânt tot, alţii nimic,

pământul este curb şi mic.

Din ochi îmi curge un poem,

eu sunt, tu eşti, noi nu sântem,

între noi doi mai e un geam:

eu sunt, tu eşti, noi nu eram,

între noi doi mai e un gând,

ceasul ofta suav trecând,

clipa în clipă se făcea,

era un timp şi nu era.